Ateism și devotament în budism

Dacă ateismul este absența credinței într-un Dumnezeu sau un zeu, atunci mulți budiști sunt, de fapt, atei.

Budismul nu înseamnă a crede sau a nu crede în Dumnezeu sau în zei. Mai degrabă, Buddha istoric a învățat că credința în zei nu a fost de ajutor celor care doresc să realizeze iluminarea. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este necesar în budism, deoarece aceasta este o religie practică și o filozofie care pune accentul pe rezultate practice asupra credinței în credințe sau zeități. Din acest motiv, budismul este mai precis numit mai degrabă non-teist decât ateu.

Buddha a afirmat, de asemenea, în mod clar că nu era un zeu, ci era pur și simplu „trezit” la realitatea supremă. Cu toate acestea, în toată Asia, este obișnuit să găsești oameni care se roagă la Buddha sau la numeroasele figuri clar mitice care populează iconografia budistă. Pelerinii se adună la stupe despre care se spune că dețin relicve ale lui Buddha. Unele școli de budism sunt profund devoționale. Chiar și în școlile non-emoționale, cum ar fi Theravada sau Zen, există ritualuri care implică închinarea și oferirea de hrană, flori și tămâie unei figuri de Buddha de pe un altar.

Filosofie sau religie?
Unii din Occident resping aceste aspecte devoționale și închinare ale budismului ca fiind corupții ale învățăturilor originale ale lui Buddha. De exemplu, Sam Harris, un ateu autoidentificat care și-a exprimat admirația pentru budism, a spus că budismul ar trebui să fie luat de la budiști. Budismul ar fi mult mai bun, a scris Harris, dacă ar putea fi complet curățat de capcanele „naive, petitive și superstițioase” ale religiei.

Am abordat problema dacă budismul este o filozofie sau o religie în altă parte, susținând că este atât filozofie, cât și religie și că întregul argument „filozofie versus religie” nu este necesar. Dar ce zici de simbolurile „naive, petitive, superstițioase” despre care a vorbit Harris? Sunt corupții ale învățăturilor lui Buddha? Înțelegerea diferenței necesită o privire profundă sub suprafața învățăturii și practicii budiste.

Nu credeți în credințe
Nu doar credința în zei este irelevantă pentru budism. Convingerile de orice fel joacă un rol diferit în budism decât multe alte religii.

Budismul este o cale către „trezire” sau iluminare, către o realitate care nu este percepută în mod conștient de majoritatea dintre noi. În majoritatea școlilor budismului, se înțelege că iluminarea și nirvana nu pot fi conceptualizate sau explicate în cuvinte. Trebuie trăite intim pentru a fi înțelese. Pur și simplu „a crede în iluminare” și nirvana este inutil.

În budism, toate doctrinele sunt provizorii și sunt judecate după priceperea lor. Cuvântul sanscrit pentru aceasta este upaya, sau „abil înseamnă”. Orice doctrină sau practică care permite realizarea este o upaya. Faptul că doctrina este reală sau nu nu este importantă.

Rolul devotamentului
Fără zei, fără convingeri, cu toate acestea budismul încurajează devotamentul. Cum poate fi?

Buddha a învățat că cea mai mare barieră în calea realizării este ideea că „eu” sunt o entitate permanentă, integrală, autonomă. Realizarea înflorește prin a vedea prin iluzia ego-ului. Devoțiunea este un upaya pentru ruperea legăturilor ego-ului.

Din acest motiv, Buddha și-a învățat discipolii să cultive obiceiuri mentale devoționale și reverente. Prin urmare, devotamentul nu este o „corupție” a budismului, ci o expresie a acestuia. Desigur, devotamentul necesită un obiect. La ce este dedicat budistul? Aceasta este o întrebare care poate fi clarificată, clarificată și răspunsă în moduri diferite în momente diferite pe măsură ce înțelegerea învățăturilor se aprofundează.

Dacă Buddha nu era un zeu, de ce să ne închinăm în fața figurilor lui Buddha? S-ar putea pleca doar pentru a arăta recunoștință pentru viața și practica lui Buddha. Dar figura lui Buddha reprezintă, de asemenea, iluminarea în sine și adevărata natură necondiționată a tuturor lucrurilor.

În mănăstirea Zen, unde am aflat pentru prima dată despre budism, călugărilor le plăcea să arate reprezentarea lui Buddha pe altar și să spună: „Tu ești acolo sus. Când te pleci, te pleci în fața ta ”. Ce au vrut să spună? Cum înțelegi asta? Cine ești tu? Unde găsești ego-ul? Lucrul cu aceste întrebări nu este o corupție a budismului; este budismul. Pentru discuții suplimentare despre acest tip de devotament, consultați eseul lui Nyanaponika Thera „Devoțiune în budism”.

Toate creaturile mitologice, mari și mici
Numeroasele creaturi și ființe mitologice care populează arta și literatura buddhismului Mahayana sunt adesea numite „zeități” sau „divinități”. Dar, din nou, nu este important să crezi în ele. De cele mai multe ori, este mai corect pentru occidentali să se gândească la deva și bodhisattva iconografice mai degrabă ca arhetipuri decât ființe supranaturale. De exemplu, un budist ar putea convoca Bodhisattva compasiunii pentru a deveni mai plin de compasiune.

Cred budiștii că aceste creaturi există? Desigur, budismul în practică are multe din aceleași probleme „literare versus alegorice” găsite în alte religii. Dar natura existenței este ceva la care budismul privește în profunzime și diferit de modul în care oamenii înțeleg în mod normal „existența”.

A fi sau a nu fi?
De obicei, când întrebăm dacă există ceva, ne întrebăm dacă este „real” mai degrabă decât să fie o fantezie. Dar budismul începe cu premisa că felul în care înțelegem lumea fenomenală este delirant pentru început. Căutarea este să realizăm sau să percepem dezamăgirile ca fiind dezamăgirile pe care le au.

Deci, ce este „real”? Ce este „fantezia”? Ce „există”? Bibliotecile au fost umplute cu răspunsuri la aceste întrebări.

În budismul Mahayana, care este forma dominantă a budismului în China, Tibet, Nepal, Japonia și Coreea, toate fenomenele sunt lipsite de existență inerentă. O școală de filozofie budistă, Madhyamika, susține că fenomenele există doar în raport cu alte fenomene. Un altul, numit Yogachara, învață că lucrurile există doar ca procese de cunoaștere și nu au realitate intrinsecă.

S-ar putea spune că în budism marea întrebare nu este dacă zeii există, ci care este natura existenței? Și ce este sinele?

Unii mistici creștini medievali, precum autorul anonim al Norului necunoscutului, au susținut că este incorect să spunem că Dumnezeu există, deoarece existența echivalează cu a lua o anumită formă într-un spațiu de timp. Deoarece Dumnezeu nu are o formă specială și este în afara timpului, nu se poate spune că Dumnezeu există. Cu toate acestea, Dumnezeu este. Acesta este un subiect pe care mulți dintre noi budiștii atei îl putem aprecia.