Ce este monahismul? Ghid complet al acestei practici religioase

Monahismul este practica religioasă de a trăi separat de lume, de obicei izolată într-o comunitate de oameni cu aceeași idee, pentru a evita păcatul și a se apropia de Dumnezeu.

Termenul provine din cuvântul grecesc monachos, care înseamnă o persoană singură. Călugării sunt de două tipuri: figuri ermitice sau solitare; și cenobitici, cei care trăiesc într-un acord familial sau comunitar.

Primul monahism
Monahismul creștin a început în Egipt și Africa de Nord în jurul anului 270 d.Hr., cu părinții deșertului, pustnici care au intrat în deșert și au renunțat la mâncare și apă pentru a evita tentația. Unul dintre primii călugări solitari a fost Abba Antony (251-356), care s-a retras la un fort în ruină pentru a se ruga și a medita. Abba Pacomias (292-346) din Egipt este considerat întemeietorul mănăstirilor cenobite sau al comunității.

În primele comunități monahale, fiecare călugăr se ruga, postea și lucra singur, dar acest lucru a început să se schimbe când Augustin (354-430), episcop de Hipona din Africa de Nord, a scris o regulă sau un set de instrucțiuni pentru călugări și călugărițe din jurisdicția sa. În el, el a subliniat sărăcia și rugăciunea ca temeliile vieții monahale. Augustin a inclus și postul și munca ca virtuți creștine. Conducerea sa era mai puțin detaliată decât altele care urmau, dar Benedict de Nursia (480-547), care a scris și o regulă pentru călugări și călugărițe, s-a bazat foarte mult pe ideile lui Augustin.

Monahismul s-a răspândit în toată Marea Mediterană și Europa, în mare parte datorită muncii călugărilor irlandezi. În Evul Mediu, regula Benedictină, bazată pe bunul simț și eficiență, se răspândise în Europa.

Călugării municipali au muncit din greu pentru a-și susține mănăstirea. Adesea pământul pentru mănăstire li s-a dat pentru că era îndepărtat sau considerat sărac pentru agricultură. Prin încercări și erori, călugării au perfecționat multe inovații agricole. Ei au fost, de asemenea, implicați în sarcini precum copierea manuscriselor atât din Biblie, cât și din literatura clasică, oferind educație și perfecționând arhitectura și metalurgia. Au avut grijă de bolnavi și săraci și în Evul Mediu au ținut multe cărți care s-ar fi pierdut. Comuniunea pașnică și cooperativă în cadrul mănăstirii a devenit adesea un exemplu pentru societatea din afara ei.

În secolele XII și XIII au început să apară abuzuri. Pe măsură ce politica domina Biserica Romano-Catolică, regii și conducătorii locali foloseau mănăstirile ca hoteluri în timp ce călătoreau și se așteptau să fie hrănite și găzduite în mod regal. Au fost impuse reguli stricte tinerilor călugări și călugărițelor novice; încălcările erau adesea pedepsite cu bătăi.

Unele mănăstiri s-au îmbogățit, în timp ce altele nu s-au putut întreține. Pe măsură ce peisajul politic și economic s-a schimbat de-a lungul secolelor, mănăstirile au avut mai puțină influență. În cele din urmă, reformele bisericești au readus mănăstirile la intenția lor originală ca case de rugăciune și meditație.

Monahismul de astăzi
Astăzi, multe mănăstiri catolice și ortodoxe supraviețuiesc în întreaga lume, variind de la comunități de claustră în care călugării sau călugărițele trapiste fac jurământul tăcerii, până la organizații de învățământ și de caritate care servesc bolnavilor și săracilor. Viața de zi cu zi constă de obicei din mai multe perioade de rugăciune programate în mod regulat, meditație și proiecte de muncă pentru a plăti facturile comunității.

Monahismul este adesea criticat ca nebiblic. Oponenții susțin că Marea Comisie ordonă creștinilor să iasă în lume și să evanghelizeze. Cu toate acestea, Augustin, Benedict, Vasile și alții au insistat asupra faptului că separarea de societate, postul, munca și tăgăduirea de sine erau doar mijloace către un scop, iar acest scop era să-l iubești pe Dumnezeu. Scopul respectării regulii monahale nu era au făcut lucrări pentru a obține merit de la Dumnezeu, au spus ei, ci mai degrabă a fost făcut pentru a înlătura obstacolele lumești dintre călugăr sau călugăriță și Dumnezeu.

Susținătorii monahismului creștin arată că învățăturile lui Iisus Hristos despre bogăție sunt un obstacol pentru oameni. Ei pledează pentru stilul de viață riguros al lui Ioan Botezătorul ca exemplu de tăgăduire de sine și citează postul lui Isus în pustie pentru a apăra postul și o dietă simplă și limitată. În cele din urmă, citează Matei 16:24 ca motiv al smereniei și ascultării monahale: Apoi Isus le-a spus ucenicilor săi: „Cine vrea să fie ucenicul meu, trebuie să se lepede de sine, să ia crucea și să mă urmeze”. (NIV)