Cum s-a confruntat Sfântul Ieronim cu mânia sa excesivă

Se știa că Sfântul Ieronim aruncă asupra oamenilor și scuipa comentarii furioase, dar pocăința lui l-a salvat.
Furia este un sentiment și în sine nu este păcătos. De asemenea, este posibil ca furia să ne încurajeze să facem ceva eroic și să ne ridicăm în fața celor persecutați.
Cu toate acestea, este mult mai ușor să lăsăm mânia să ne consume și, prin urmare, cuvintele noastre nu mai reflectă credința noastră creștină.

Sfântul Ieronim știa prea bine acest lucru, fiind cunoscut pentru mânia sa excesivă. Nu era mândru de furia lui și adesea își regreta cuvintele imediat după ce le spunea.

Acțiunile oamenilor l-ar putea declanșa cu ușurință, iar discuțiile sale cu alți cărturari nu au fost frumoase.

De ce atunci Sfântul Ieronim a fost canonizat ca un sfânt dacă era o persoană atât de supărată, cunoscută pe scară largă pentru cuvintele sale jignitoare?

Papa Sixt al V-lea a trecut în fața unui tablou al Sfântului Ieronim ținând o stâncă și a comentat: „Ai dreptate să cari acea piatră, pentru că fără ea Biserica nu te-ar fi canonizat niciodată”.

Sixt se referea la o practică a Sfântului Ieronim de a se bătea cu o piatră ori de câte ori era ispitit sau pentru repararea păcatelor sale. Știa că nu era perfect și avea să postească, să se roage și să strige către Dumnezeu deseori pentru milă.

Găsindu-mă ca fiind abandonat puterii acestui dușman, m-am aruncat în duh la picioarele lui Isus, scăldându-le cu lacrimile mele și mi-am îmblânzit carnea postind săptămâni întregi. Nu mi-e rușine să-mi dezvălui tentațiile, dar mă doare că nu mai sunt cine eram. Am combinat deseori nopți întregi cu zile, plângând, oftând și bătându-mi pieptul până când s-a întors calmul dorit. Mă temeam chiar de celula în care trăiam, pentru că era martoră la sugestiile proaste ale dușmanului meu: și fiind supărat și înarmat sever împotriva mea, m-am dus singur în cele mai secrete părți ale deșertului și o vale adâncă sau o stâncă abruptă, aceea era locul rugăciunii mele, acolo am aruncat acest nenorocit sac al corpului meu.

Pe lângă aceste chinuri fizice pe care și le-a provocat, s-a dedicat și studiului ebraic, pentru a înăbuși multele tentații care l-ar asalta.

Când sufletul meu era în flăcări cu gânduri rele, pentru a-mi supune carnea, am devenit un cărturar al unui călugăr care fusese evreu, pentru a învăța alfabetul ebraic de la el.

Sfântul Ieronim s-ar fi luptat cu mânia pentru tot restul vieții, dar ori de câte ori ar cădea, ar striga către Dumnezeu și ar face tot ce putea pentru a-și îmbunătăți cuvântul.

Putem învăța din exemplul Sfântului Ieronim și ne putem examina viața, mai ales dacă suntem predispuși la mânie. Regretăm această mânie care îi rănește pe alții? Sau suntem mândri, nefiind dispuși să recunoaștem că am greșit?

Ceea ce ne separă de sfinți nu sunt greșelile noastre, ci capacitatea noastră de a cere iertare de la Dumnezeu și altora. Dacă facem asta, avem mult mai multe în comun cu Sfinții decât ne-am putea aștepta