Hristos autorul învierii și al vieții

Apostolul Pavel, amintind de fericirea pentru mântuirea recâștigată, spune: Așa cum prin Adam a intrat moartea în această lume, tot așa prin Hristos mântuirea este dată din nou lumii (cf. Romani 5:12). Și din nou: primul om luat de pe pământ este pământ; al doilea om vine din cer și, prin urmare, este ceresc (1 Corinteni 15:47). De asemenea, spune: „Așa cum am purtat chipul omului pământului”, adică al bătrânului în păcat, „vom purta și chipul omului ceresc” (1 Corinteni 15:49), adică avem mântuirea omului asumat, răscumpărat, reînnoit și purificat în Hristos. Potrivit apostolului însuși, Hristos este pe primul loc pentru că este autorul învierii și al vieții sale. Apoi vin cei care aparțin lui Hristos, adică cei care trăiesc urmând exemplul sfințeniei Sale. Aceștia au siguranță bazată pe învierea sa și vor poseda cu el slava făgăduinței cerești, așa cum spune Domnul însuși în Evanghelie: Cel ce mă urmează nu va pieri, ci va trece de la moarte la viață (cf. In 5) .
Astfel, pasiunea Mântuitorului este viața și mântuirea omului. Acesta este motivul pentru care a vrut să moară pentru noi, pentru ca noi, crezând în el, să trăim veșnic. De-a lungul timpului, el a dorit să devină ceea ce suntem, astfel încât, după ce am împlinit promisiunea eternității sale în noi, să putem trăi cu el pentru totdeauna.
Aceasta, zic eu, este harul tainelor cerești, acesta este darul Paștelui, acesta este sărbătoarea anului pe care o dorim cel mai mult, acestea sunt începuturile realităților dătătoare de viață.
Pentru acest mister, copiii generați în spălarea vitală a Sfintei Biserici, renăscuți în simplitatea copiilor, fac să răsune bâlbâitul inocenței lor. În virtutea Paștelui, părinții creștini și sfinți continuă, prin credință, o nouă și nenumărată descendență.
De Paște înflorește pomul credinței, botezul devine roditor, noaptea strălucește cu o nouă lumină, darul cerului coboară și sacramentul își dă hrana cerească.
De Paști, Biserica îi întâmpină pe toți oamenii în sânul ei și îi face un singur popor și o singură familie.
Închinătorii unei singure substanțe divine și a atotputerniciei și a numelui celor trei Persoane cântă psalmul sărbătorii anuale cu Profetul: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne bucurăm de ea” (Ps 117, 24). Care zi? Mă întreb. Cel care a dat începutul vieții, începutul luminii. Această zi este arhitectul splendorii, adică însuși Domnul Isus Hristos. El a spus despre sine: Eu sunt ziua: oricine umblă ziua nu se poticnește (cf. Ioan 8), adică: Oricine Îl urmează pe Hristos în toate lucrurile, urmând urmele sale, va ajunge la pragul luminii veșnice. Iată ce i-a cerut Tatălui când era încă aici mai jos cu trupul său: Părinte, vreau ca cei care au crezut în mine să fie acolo unde sunt: ​​pentru ca așa cum ești tu în mine și eu în tine, așa și ei să rămână și ei în noi (cf. Jn 12, 17 și urm.).