Devoțiunea față de Dumnezeu: pentru a salva sufletul de praf!

Frații noștri sunt acoperiți de praf, frații și carele de praf sunt date pentru slujirea sufletului nostru. Nu ne lăsa sufletul să se scufunde în praf! Să nu rămână prins în praf! Fie ca scânteia vie să nu fie stinsă în mormânt de praf! Există un câmp foarte vast de praf pământesc, care ne atrage către sine, dar și mai vast este tărâmul spiritual nemăsurat, care numește sufletul nostru rudă.

 Pentru praful cărnii suntem într-adevăr ca pământul, dar pentru suflet suntem ca cerul. Suntem coloniști în colibe temporare, suntem soldați în corturi trecătoare. Doamne, scapă-mă de praf! Așa se roagă regele pocăit, care a cedat mai întâi la praf, până a văzut praful trăgându-l în prăpastia ruinei. Praful este corpul uman cu fanteziile sale: praful este, de asemenea, toți oamenii răi, care luptă împotriva celor drepți: praful este și demoni cu ororile lor.

 Dumnezeu să ne mântuiască de tot praful acela. El singur o poate face. Și încercăm, în primul rând, să vedem inamicul în noi înșine, inamicul, care atrage și alți dușmani. Cea mai mare nenorocire pentru păcătos este că este un aliat al dușmanilor săi împotriva sa, inconștient și fără tragere de inimă. Iar cel drept și-a întărit bine sufletul în Dumnezeu și în împărăția lui Dumnezeu și nu se teme.

Mai întâi nu se teme de el însuși și apoi nu se teme de alți dușmani. Nu se teme pentru că nu este nici un aliat, nici un dușman al sufletului său. De acolo, nici oamenii, nici demonii nu-i pot face nimic. Dumnezeu este aliatul său, iar îngerii lui Dumnezeu îi protejează: ce îi poate face un om, ce îi poate face un demon, ce îi poate face praful? Iar cel drept și-a întărit bine sufletul în Dumnezeu și în împărăția lui Dumnezeu și nu se teme.