Bucuria sufletului în ieșirea din Purgator

Sufletul, după atâtea dureri îndurerate cu iubire, fiind afară din trup și din lume, îl apreciază imens pe Dumnezeu, binele suprem, sfințenia supremă, suprema bunătate și este primit de Dumnezeu cu dragoste infinită, într-o îmbrățișare de bucurie de nedescris. Sufletul cucerește Patria cerească, Paradisul, pentru toată eternitatea.
Nici o minte umană nu își poate imagina sau descrie exultarea acelei binecuvântate ore în care sufletul, purificat de ispășire, zboară de la ea la Cer, pur ca atunci când Dumnezeu a creat-o și fericit să se simtă pentru totdeauna unit cu Supremul său bine, într-un ocean de fericire și pace.
Nicio comparație pământească nu este suficientă pentru a ne face o idee.
Exilatul care se întoarce în patria sa după lungi ani de absență, care își vede din nou pământul natal și îmbrățișează, drag, cei mai dragi oameni în recâștigarea libertății și a păcii; bolnavul care, complet restaurat, revizuiește încăperile casei sale și reia seninătatea vieții active, nu ne poate nici măcar să ne dea o idee palidă a întoarcerii glorioase și festive a sufletului la Dumnezeu și a veseliei veșnice a vieții care nu se poate pierde mai mult. Să încercăm să ne facem o idee palidă, să ne împingem să trăim cu sfințenie, să primim durerile vieții în perfectă unire cu Voința divină și, pentru a ne spori meritele, profitând de toate bogățiile pe care ni le oferă Isus în Biserică.
Aceeași intensitate a durerilor de Purgatoriu ne poate face palizi să presupunem intensitatea bucuriei unui suflet care, eliberat, intră în Paradis, deoarece fiecare bucurie pământească este măsurată de durere. Nici măcar nu simțiți satisfacția unui pahar cu apă rece, dacă nu sunteți însetat, sațimea mâncării gustoase, dacă nu vă este foame; bucuria unei odihne pașnice, dacă nu ești obosit.
Prin urmare, sufletul, care este în așteptare perpetuă și chinuitoare de fericire, cu o dragoste pentru Dumnezeu, care crește și se intensifică în măsura în care este purificat, la sfârșitul purificării, la invitația iubitoare a lui Dumnezeu, se grăbește în El, și totul este un cântec de recunoștință, pentru aceleași dureri pe care le-a suferit, mai mult decât nu are recunoaștere pentru bolnavii vindecați, pentru durerile suferite de chirurg.