Viața interioară urmând exemplul lui Padre Pio

Chiar înainte de a face conversii prin intermediul predicării, Isus a început să ducă la bun sfârșit planul divin de a readuce toate sufletele la Tatăl Ceresc, în anii vieții ascunse în care a fost considerat doar „fiul tâmplarului”.

În acest timp al vieții interioare, conversația cu Tatăl a fost neîntreruptă, la fel cum a continuat unirea intimă cu el.

Obiectul discuțiilor a fost creatura umană.

Iisus, unit în permanență cu Tatăl, cu prețul vărsării întregului Său Sânge, a vrut să unească creaturile Creatorului, detașat de Iubirea care este Dumnezeu.

I-a scuzat pe toți, unul câte unul, pentru că ... „nu știau ce fac”, așa cum a repetat ulterior din vârful Crucii.

De fapt, dacă ar fi știut, cu siguranță nu ar fi încercat să dea moartea Autorului Vieții.

Totuși, dacă creaturile nu l-au recunoscut, așa cum mulți încă nu recunosc, pe Creatorul lor, Dumnezeu și-a „recunoscut” creaturile, iubite de el cu o dragoste inimitabilă, irepetabilă. Și, pentru această dragoste, El și-a sacrificat Fiul pe cruce dând împlinire Mântuirii; și, pentru această dragoste, după aproximativ două milenii, a acceptat oferta de „victimă” a altei creaturi a Lui care, într-un mod foarte particular, a fost capabil să-l imite, chiar și în limitele propriei sale umanități, Singurul Său Fiu Născut: Părintele Pio din Pietrelcina!

Aceștia, imitându-l pe Iisus și colaborând în misiunea sa pentru mântuirea sufletelor, nu s-au confruntat cu predicarea pentru a se converti, nu s-a folosit de farmecul cuvintelor.

În tăcere, ascuns, a împletit, asemenea lui Hristos, o conversație intimă și neîntreruptă cu Tatăl Ceresc, vorbindu-i despre creaturile sale, apărându-le, făcându-se interpretul slăbiciunilor, nevoilor lor, oferindu-le pentru ei viața, suferințele. , fiecare particulă de corp.

Cu spiritul său a ajuns în toate părțile lumii, făcând să se audă ecoul vocii sale. Pentru el nu existau distanțe, nici diferențe de religie, nici diferențe de rasă.

În timpul Sfintei Jertfe, părintele Pio și-a ridicat rugăciunea preoțească:

«Părinte bun, îți prezint creaturile Tale, pline de mofturi și mizeri. Știu că merită pedeapsă și nu iertare, dar cum poți rezista să nu-i ierți dacă sunt creaturi „Tale”, create de suflarea Iubirii „Tale”?

Ți le prezint prin mâinile Singurului tău Fiu Născut, sacrificat pentru ei pe Cruce. Încă ți le prezint cu meritele Mamminei Celeste, Miresei Tale, Mamei Tale și Mamei noastre. Prin urmare, nu puteți spune nu! ».

Iar harul convertirii a coborât din Rai și a ajuns la creaturi, în fiecare colț al pământului.

Părintele Pio, fără a pleca vreodată de la mănăstirea care l-a găzduit, a lucrat cu rugăciunea, cu o conversație confidențială și filială cu Dumnezeu, cu viața sa interioară, devenind astfel, datorită fructelor copioase ale apostolatului său, cel mai mare misionar al lui Hristos.

Nu a plecat în țări îndepărtate, ca și celelalte; nu și-a părăsit patria pentru a căuta suflete, pentru a vesti Evanghelia și Împărăția lui Dumnezeu, pentru a catehiza; nu s-a confruntat cu moartea.

În schimb, el i-a dat Domnului cea mai mare mărturie: mărturia sângelui. Răstignit în trup și spirit, timp de cincizeci de ani, într-un martiriu dureros.

Nu a căutat mulțimile. Mulțimi, însetați de Hristos, l-au căutat!

Pironit de voia lui Dumnezeu, pironit de Iubirea Sa, care a devenit un holocaust, el și-a făcut viața o dăruire, o imolare continuă, pentru a împăca creatura cu Creatorul.

Această făptură a căutat-o ​​pretutindeni, atrăgându-o spre el însuși pentru a o atrage la Dumnezeu, căruia i-a repetat: «Aruncă mânia Ta asupra mea, Tată, și pentru a-ți satisface dreptatea, pedepsește-mă, cruțându-i pe alții și vărsând iertarea Ta».

Dumnezeu a acceptat oferta lui Padre Pio așa cum a acceptat și oferta lui Hristos.

Și Dumnezeu continuă și va continua să ierte. Cu toate acestea, cât de mult sufletele l-au costat pe Hristos! Cât le costă lui Padre Pio!

O, dacă și noi am iubit, nu doar frații care ne sunt apropiați, ci și pe cei îndepărtați, pe care nu îi cunoaștem!

La fel ca și Padre Pio, în tăcere, ascuns, în conversația interioară cu Dumnezeu, și noi am putea fi în locul în care ne-a pus Providența, misionari ai lui Hristos în lume.