omilia completă a Papei Francisc către extraordinarul Urbi et Orbi

„Când a sosit seara” (Mc 4). Pasajul evanghelic pe care tocmai l-am auzit începe așa. Este seară de câteva săptămâni acum. Un întuneric dens s-a adunat pe piețele noastre, pe străzile și orașele noastre; ne-a preluat viața, umplând totul cu o tăcere asurzitoare și o goliciune tulburătoare, care oprește totul în timp ce trece; o simțim în aer, observăm în gesturile oamenilor, privirile lor le dau departe. Ne găsim speriați și pierduți. La fel ca ucenicii Evangheliei, am fost surprinși de o furtună neașteptată și turbulentă. Ne-am dat seama că suntem în aceeași barcă, toți fragili și dezorientați, dar în același timp importanți și necesari, toți suntem chemați să vâslim împreună, fiecare dintre noi trebuie să îl mângâie pe celălalt. Pe această barcă ... suntem cu toții. La fel ca acei discipoli, care vorbeau neliniștiți cu o singură voce, spunând „murim” (v. 35),

Este ușor să ne recunoaștem în această poveste. Ceea ce este mai greu de înțeles este atitudinea lui Isus. În timp ce discipolii săi sunt destul de alarmați și disperați, el se află în pupa, în partea bărcii care se scufundă mai întâi. Și ce face? În ciuda furtunii, el doarme profund, având încredere în Tatăl; aceasta este singura dată din Evanghelii când îl vedem pe Isus dormind. Când se trezește, după ce a liniștit vântul și apele, se întoarce spre ucenici cu o voce reproșătoare: „De ce ți-e frică? Nu aveți credință? "(V. 40).

Să încercăm să înțelegem. În ce constă lipsa de credință a discipolilor, spre deosebire de încrederea lui Isus? Nu încetaseră să creadă în el; de fapt, l-au invitat. Dar să vedem cum o numesc: „Maestre, nu-ți pasă dacă pierim?” (v. 38). Nu vă pasă: ei cred că Isus nu este interesat de ei, nu le pasă. Unul dintre lucrurile care ne rănește cel mai mult pe noi și pe familiile noastre atunci când auzim oamenii spunând: „Nu îți pasă de mine?” Este o frază care doare și dezlănțuie furtuni în inimile noastre. L-ar fi zguduit și pe Isus. Pentru că lui, mai mult decât oricine altcineva, îi pasă de noi. Într-adevăr, odată ce l-au invitat, el îi salvează pe discipolii săi de descurajarea lor.

Furtuna ne expune vulnerabilitatea și descoperă acele certitudini false și de prisos în jurul cărora ne-am construit programele zilnice, proiectele, obiceiurile și prioritățile. Ne arată cum am permis ca lucrurile care ne hrănesc, să ne susțină și să ne întărească viețile și comunitățile să devină plictisitoare și slabe. Furtuna dezvăluie toate ideile noastre preambalate și uitarea a ceea ce hrănește sufletele poporului nostru; toate acele încercări care ne anesteziază cu moduri de gândire și de acțiune care probabil ne „salvează”, dar se dovedesc, în schimb, incapabile să intre în contact cu rădăcinile noastre și să mențină vie amintirea celor care ne-au precedat. Ne privăm de anticorpii de care avem nevoie pentru a face față adversității.

În această furtună, fațada acelor stereotipuri cu care ne-am camuflat egosii, mereu îngrijorați de imaginea noastră, a căzut, descoperind încă o dată acea (binecuvântată) apartenență comună, de care nu putem fi lipsiți: apartenența noastră ca frați și surori.

"De ce iti este frica? Nu aveți credință? „Doamne, cuvântul tău din această seară ne afectează și ne afectează pe noi toți. În această lume, pe care o iubești mai mult decât noi, am avansat cu viteză mare, ne simțim puternici și capabili să facem orice. Lacomi de profit, ne lăsăm lăsați de lucruri și atrași de grabă. Nu ne-am oprit la reproșul tău împotriva noastră, nu am fost zguduiti de războaie sau nedreptăți din întreaga lume și nici nu am auzit strigătul săracilor sau al planetei noastre bolnave. Am continuat indiferent, crezând că vom rămâne sănătoși într-o lume bolnavă. Acum, că suntem într-o mare furtunoasă, vă implorăm: „Trezește-te, Doamne!”.

"De ce iti este frica? Nu aveți credință? „Doamne, tu ne chemi, ne cheamă la credință. Ceea ce nu înseamnă atât de mult să crezi că exiști, ci să vii la tine și să ai încredere în tine. Postul acesta răsună cu urgență: „Fii convertit!”, „Întoarce-te la mine cu toată inima” (Ioel 2:12). Ne chemați să luăm acest moment de încercare ca moment de alegere. Nu este momentul judecății tale, ci al judecății noastre: un timp pentru a alege ceea ce contează și ce trece, un timp pentru a separa ceea ce este necesar de ceea ce nu este. Este timpul să ne readucem viața pe drumul cel mare în ceea ce vă privește pe voi, Doamne, și pe ceilalți. Ne putem uita la mulți însoțitori exemplari pentru călătorie, care, deși s-au speriat, au reacționat dându-și viața. Aceasta este puterea Duhului revărsată și modelată în tăgăduirea de sine curajoasă și generoasă. Viața în Duh este cea care poate răscumpăra, îmbunătăți și demonstra modul în care viețile noastre sunt împletite și susținute de oameni obișnuiți - adesea uitați - care nu apar în titlurile ziarelor și revistelor sau pe marile podiumuri ale ultimului spectacol, dar care, fără îndoială, în în aceste zile se scriu evenimentele definitorii ale timpului nostru: medici, asistente medicale, angajați la supermarket, curățeni, îngrijitori, furnizori de transport, forțe de ordine și voluntari, voluntari, preoți, religioși și atât de mulți alții care au înțeles că nimeni nu realizează singur mântuirea. Confruntați cu atâta suferință, unde se evaluează dezvoltarea autentică a popoarelor noastre, experimentăm rugăciunea preoțească a lui Isus: „Fie ca toți să fie una” (Ioan 17:21). Câți oameni exercită în fiecare zi răbdare și oferă speranță, având grijă să nu semene panică, ci o responsabilitate comună. Câți tați, mame, bunici și profesori le arată copiilor noștri, cu mici gesturi zilnice, cum să înfrunte și să facă față unei crize ajustându-și rutina, ridicând privirea și încurajând rugăciunea. Câți se roagă, se oferă și mijlocesc pentru binele tuturor. Rugăciune și slujire tăcută: acestea sunt armele noastre victorioase.

"De ce iti este frica? Nu ai nicio credință "? Credința începe când ne dăm seama că avem nevoie de mântuire. Nu suntem autosuficienți; noi singuri fondatori: avem nevoie de Domnul, așa cum navigatorii antici aveau nevoie de stele. Îl invităm pe Isus în bărcile vieții noastre. Îi predăm temerile lui pentru ca el să le cucerească. La fel ca discipolii, vom experimenta că cu el la bord nu va exista naufragiu. Pentru că aceasta este forța lui Dumnezeu: să transformăm tot ce ni se întâmplă în lucruri bune, chiar rele. Aduceți seninătatea în furtunile noastre, pentru că la Dumnezeu viața nu moare niciodată.

Domnul ne întreabă și, în mijlocul furtunii noastre, ne invită să ne trezim și să punem în practică acea solidaritate și speranță capabile să dea putere, sprijin și sens acestor ore în care totul pare să se clatine. Domnul se trezește pentru a ne trezi și reînvia credința noastră de Paști. Avem o ancoră: cu crucea lui am fost mântuiți. Avem un cârm: cu crucea lui am fost răscumpărați. Avem o speranță: cu crucea lui am fost vindecați și îmbrățișați, astfel încât nimic și nimeni să nu ne poată despărți de dragostea lui mântuitoare. În mijlocul izolației, când suferim de o lipsă de tandrețe și posibilitatea de a ne întâlni și experimentăm pierderea atâtea lucruri, auzim încă o dată anunțul care ne salvează: El a înviat și trăiește pentru partea noastră. Domnul ne cere de pe cruce să redescoperim viața care ne așteaptă, să privim către cei care ne privesc, să întărească, să recunoască și să favorizeze harul care trăiește în noi. Să nu stingem flacăra care se clatină (cf. Is 42: 3) care nu se clatină niciodată și să lăsăm din nou speranța să se reapuce.

Îmbrățișarea crucii sale înseamnă găsirea curajului de a îmbrățișa toate dificultățile din timpul prezent, abandonând pentru o clipă entuziasmul nostru pentru putere și proprietăți pentru a face loc unei creativități pe care numai Spiritul este capabil să o inspire. Înseamnă a găsi curajul de a crea spații în care toată lumea poate recunoaște că sunt chemați și să permită noi forme de ospitalitate, fraternitate și solidaritate. Cu crucea sa am fost mântuiți pentru a îmbrățișa speranța și a lăsa să se întărească și să susțină toate măsurile și toate modalitățile posibile de a ne ajuta să ne protejăm pe noi înșine și pe ceilalți. Îmbrățișați-l pe Domnul pentru a îmbrățișa speranța: aceasta este puterea credinței, care ne eliberează de frică și ne dă speranță.

"De ce iti este frica? Nu ai nicio credință "? Dragi frați și surori, din acest loc care spune despre credința solidă a lui Petru, în seara asta aș dori să vă încredințez pe voi toți Domnului, prin mijlocirea Mariei, Sănătatea Poporului și Steaua mării furtunoase. Din această colonadă care îmbrățișează Roma și întreaga lume, binecuvântarea lui Dumnezeu să coboare asupra ta ca o îmbrățișare consolatoare. Doamne, să binecuvântezi lumea, să dai sănătate trupurilor noastre și să ne mângâi inimile. Ne cereți să nu ne fie frică. Cu toate acestea, credința noastră este slabă și ne este frică. Dar tu, Doamne, nu ne vei lăsa la mila furtunii. Spune-ne din nou: „Nu te teme” (Mt 28: 5). Și noi, împreună cu Petru, „proiectăm toate neliniștile asupra voastră, astfel încât să vă faceți griji pentru noi” (cf. 1 Pt 5: 7).