Meditația astăzi: activitatea umană

Activitatea umană, așa cum se naște din om, la fel este ordonată omului. De fapt, atunci când omul lucrează, el nu doar modifică lucrurile și societatea, ci și se perfecționează. Învață multe lucruri, își dezvoltă facultățile, este condus să iasă din sine și să se învingă. Această dezvoltare, dacă este bine înțeleasă, valorează mai mult decât bogățiile externe care pot fi acumulate. Omul valorează mai mult pentru ceea ce este decât pentru ceea ce are.
La fel, tot ceea ce fac oamenii în scopul obținerii unei dreptăți mai mari, a unei fraternități mai mari și a unei ordini mai umane în relațiile sociale, are mai multă valoare decât progresele în domeniul tehnic. Acestea, de fapt, pot furniza, ca să spunem așa, materialul pentru promovarea umană, dar prin ele însele nu merită să-l realizeze.
Iată, deci, norma activității umane. Conform planului lui Dumnezeu și a voinței sale, activitatea omului trebuie să corespundă adevăratului bine al umanității și să permită indivizilor, atât ca indivizi, cât și ca membri ai comunității, să își cultive și să își îndeplinească vocația integrală.
Totuși, mulți dintre contemporanii noștri par să se teamă că, dacă legăturile dintre activitatea umană și religie sunt prea strânse, autonomia oamenilor, a societăților, a științelor va fi împiedicată. Acum, dacă prin autonomia realităților pământești înțelegem că lucrurile create și societățile în sine au propriile lor legi și valori, pe care omul trebuie să le descopere treptat, să le folosească și să le ordoneze, atunci este o nevoie legitimă, care nu este doar postulată de oamenii din timpul, dar se conformează și voinței Creatorului. De fapt, tocmai din condiția lor de creaturi toate lucrurile își obțin propria consistență, adevăr, bunătate, propriile legi și ordinea lor; iar omul este obligat să respecte toate acestea, recunoscând cerințele metodei fiecărei științe sau arte. Prin urmare, dacă cercetarea metodică a fiecărei discipline continuă într-un mod cu adevărat științific și conform normelor morale, nu va fi niciodată în contrast real cu credința, deoarece realitățile profane și realitățile credinței provin de la același Dumnezeu. perseverența de a înțelege secretele realității, chiar și fără să-l observe, este ca și cum ar fi condusă de mâna lui Dumnezeu, care, păstrând toate lucrurile în existență, le face să fie ceea ce sunt. În acest moment, să ni se permită să deplângem anumite atitudini mentale, care uneori nu lipsesc nici măcar printre creștini. Unii pentru că nu au perceput suficient autonomia legitimă a științei, trezesc dispute și controverse și pervertesc multe spirite până la punctul de a-i face să creadă că știința și credința sunt opuse unul altuia.
Cu toate acestea, dacă expresia „autonomia realităților temporale” înseamnă că lucrurile create nu depind de Dumnezeu, că omul le poate folosi fără a le trimite la Creator, atunci toți cei care cred în Dumnezeu simt cât de false sunt aceste opinii. Creatura, de fapt, fără Creator dispare.