Moartea nu este sfârșitul

În moarte, diviziunea dintre speranță și frică este de netrecut. Fiecare dintre morții care așteaptă știe ce se va întâmpla cu ei în momentul Judecății Finale. Ei știu dacă trupul lor va fi înviat la moarte sau la viață. Cine speră, speră cu certitudine. Cei care se tem se tem cu aceeași certitudine. Toți știu ce au ales în mod liber în viață - cerul sau iadul - și știu că a trecut timpul pentru a face o altă alegere. Hristos Judecătorul și-a pronunțat destinul și acel destin este pecetluit.

Dar aici și acum, abaterea dintre speranță și frică poate fi traversată. Nu trebuie să ne temem de sfârșitul acestei vieți pământești. Nu trebuie să trăim înspăimântați de ceea ce vine după ce închidem ochii pentru ultima dată. Indiferent cât de departe fugim de Dumnezeu, indiferent cât de des am ales împotriva lui și a căilor lui, avem încă timp să facem o altă alegere. La fel ca fiul risipitor, putem să ne întoarcem la casa Tatălui și să știm că el ne va întâmpina cu brațele deschise, transformându-ne frica de moarte în speranță pentru viață.

Frica pe care o simțim mulți dintre noi în fața morții este, desigur, firească. Nu suntem făcuți pentru moarte. Suntem făcuți pentru viață.

Dar Isus a venit să ne elibereze de frica noastră de moarte. Ascultarea iubitoare pe care a oferit-o pe cruce a ispășit păcatele noastre și a deschis ușile spre cer pentru toți cei care îl urmează. Dar a schimbat și înțelesul morții pentru cei uniți cu el. El „a transformat blestemul morții într-o binecuvântare”, făcând din moarte ușa care duce la viața veșnică cu Dumnezeu (CCC 1009).

Adică, pentru cei care mor prin harul lui Hristos, moartea nu este un act solitar; este „o participare la moartea Domnului” și când murim împreună cu Domnul, ne ridicăm și împreună cu Domnul; participăm la învierea sa (CCC 1006).

Această participare schimbă totul. Liturghia Bisericii ne amintește acest lucru. „Doamne, pentru oamenii tăi credincioși, viața s-a schimbat, nu s-a terminat”, îl auzim pe preot spunând în timpul miselor funerare. „Când corpul casei noastre pământești se află în moarte, obținem o casă eternă în ceruri”. Când știm că moartea nu este sfârșitul, când știm că moartea este doar începutul bucuriei veșnice, a vieții veșnice și a părtășiei eterne cu Cel pe care-l iubim, speranța risipește frica. Ne face să tânjim după moarte. Ne face să dorim să fim alături de Hristos într-o lume în care nu există suferință, durere sau pierdere.

Știind că moartea nu este sfârșitul ne face să dorim altceva. Ne face să ne dorim să ne împărtășim speranțele altora.

Lumea ne spune să mâncăm, să bem și să ne distrăm, pentru că mâine am putea muri. Lumea vede moartea ca fiind sfârșitul, urmând doar întuneric. Cu toate acestea, Biserica ne spune să iubim, să sacrificăm, să slujim și să ne rugăm pentru a putea trăi mâine. El vede moartea nu atât ca un sfârșit, cât ca un început și ne îndeamnă să rămânem amândoi în harul lui Hristos și să-i cerem haruri pentru a face acest lucru.