De ce trebuie să fii caritabil?

De ce trebuie să fii caritabil? Virtutile teologiceEu sunt baza activității morale creștine, ei o animă și îi conferă caracterul ei special. Ei informează și dau viață tuturor virtuților morale. Ele sunt infuzate de Dumnezeu în sufletele credincioșilor pentru a le permite să acționeze ca și copiii Săi și să merite viața veșnică. Ele sunt gajul prezenței și acțiunii Duhului Sfânt în facultățile ființei umane. Îi dispun pe creștini să trăiască într-o relație cu Sfanta Treime. Ei îl au pe Dumnezeu Unul și Triunitar ca origine, motiv și obiect.

De ce trebuie să fii caritabil? Care sunt cele trei virtuți

De ce trebuie să fii caritabil? Care sunt cele trei virtuți. Există trei virtuți teologice: credință, speranță și caritate. Prin credință, credem în Dumnezeu și credem în tot ceea ce El ne-a descoperit și pe care Sfânta Biserică ne propune pentru credința noastră. Cu speranță dorim și cu încredere fermă așteptăm de la Dumnezeu, viața veșnică și harurile de a o merita. Pentru caritate, Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele nostru ca pe noi înșine din dragoste pentru Dumnezeu. Caritatea, forma tuturor virtuților, „Legează totul în perfectă armonie” (Coloseni 3:14).

Credinţă

Credinţă este virtutea teologică prin care credem în Dumnezeu și credem în tot ceea ce El ne-a spus și ne-a dezvăluit și că Sfânta Biserică ne propune credinței noastre, pentru că este adevărul în sine. Prin credință „omul se angajează în mod liber cu Dumnezeu însuși”. Din acest motiv, credinciosul caută să cunoască și să facă voia lui Dumnezeu. „Cei drepți vor trăi prin credință”. Credința vie „lucrează prin caritate”. Darul credinței rămâne în cei care nu au păcătuit împotriva ei. Dar „credința fără fapte este moartă”: atunci când este lipsită de speranță și iubire, credința nu îl unește pe deplin pe credinciosul lui Hristos și nu-l face un membru viu al trupului său.

speranta

Speranza este virtutea teologică prin care dorim împărăția cerurilor și viața veșnică ca fericire, punându-ne încrederea în făgăduințele lui Hristos și bazându-ne nu pe puterea noastră, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. Virtutea speranței răspunde aspirației către fericire pe care Dumnezeu a pus-o în inima fiecărui om; adună speranțele care inspiră activitățile oamenilor și le purifică pentru a le ordona Împărăției cerurilor; împiedică omul să se descurajeze; îl susține în perioade de abandon; el își deschide inima în așteptarea fericirii veșnice. Animat de speranță, el este păstrat de egoism și condus la fericirea care izvorăște din caritate.

Caritate

Caritatea este virtutea teologică prin care Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate pentru noi înșine și pe aproapele nostru ca pe noi înșine din dragoste pentru Dumnezeu. Isus face din caritate noua poruncă. De aceea, Isus spune: „Așa cum Tatăl M-a iubit pe Mine, așa Eu Te-am iubit și pe tine; rămâi în dragostea mea ”. Și din nou: „Aceasta este porunca mea, iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit pe voi”. Fruct al Duhului și plinătatea Legii, caritatea respectă poruncile lui Dio și a lui Hristos: „Rămâi în dragostea mea. Dacă veți păzi poruncile Mele, veți rămâne în dragostea mea ”. Hristos a murit din dragoste pentru noi, în timp ce noi eram încă „dușmani”. Domnul ne cere să iubim ca el, chiar și pe dușmanii noștri, să fim aproapele celor mai îndepărtați și să iubim copiii și săracii ca Hristos însuși.