Rugăciunea personală, cum se face și harurile care se obțin

Rugăciunea personală, în Evanghelie, este plasată într-un loc precis: „În schimb, când te rogi, intră în camera ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău în taină” (Mt 6,6).

În schimb, el subliniază o atitudine opusă celei a „fățarnicilor, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și în colțurile piețelor”.

Cuvântul de ordine este „în secret”.

Apropo de rugăciune, există contrastul marcat între „pătrat” și „cameră”.

Adică între ostentație și secret.

Exhibiționism și modestie.

Zgomot și liniște.

Divertisment și viață.

Cuvântul cheie, desigur, este cel care indică destinatarul rugăciunii: „Tatăl tău ...”.

Rugăciunea creștină se bazează pe experiența paternității divine și pe filiația noastră.

Prin urmare, relația care trebuie stabilită este cea dintre tată și fiu.

Adică ceva familiar, intim, simplu, spontan.

Acum, dacă în rugăciune cauți privirile altora, nu te poți aștepta să atragi atenția lui Dumnezeu și asupra ta.

Tatăl, „care vede în secret”, nu are nimic de-a face cu o rugăciune destinată publicului, oferită într-un spectacol devotat, înălțător.

Ceea ce contează este relația cu Tatăl, contactul pe care îl stabiliți cu El.

Rugăciunea este adevărată numai dacă puteți închide ușa - adică lăsați deoparte orice alte preocupări în afară de întâlnirea cu Dumnezeu.

Iubirea - și rugăciunea este fie un dialog al iubirii, fie nimic - trebuie răscumpărată de superficialitate, păstrată secretă, îndepărtată de ochii curioși, protejată de curiozitate.

Isus sugerează frecventarea „camerei” (tameion), ca un loc sigur pentru rugăciunea personală a „copiilor”.

Tameionul era camera casei inaccesibilă celor din afară, o magazie subterană, un refugiu unde se păstrează comoara sau, pur și simplu, o pivniță.

Călugării antici au luat literalmente această recomandare de la Maestru și au inventat chilia, un loc pentru rugăciunea individuală.

Cineva derivă cuvântul celulă din coelum.

Adică, mediul în care se roagă este un fel de rai transferat aici, un gust de fericire eternă.

Noi, nu numai că suntem destinați cerului, dar nu putem trăi fără cer.

Pământul devine locuibil pentru om numai atunci când tăie și primește cel puțin o bucată de cer.

Cenușiul închis al existenței noastre de aici poate fi răscumpărat prin „transfuzii de albastru” obișnuite!

Rugăciunea, de fapt.

Alții afirmă în schimb că cuvântul celulă este legat de verbul ascunde (= ascunde).

Adică, locul rugăciunii ascunse, negat de intruziunea publicului și destinat exclusiv atenției Tatălui.

Să fim clari: Iisus, când vorbește despre tameion, nu propune o rugăciune sub steagul intimismului, al unui individualism plăcut și exasperat.

„Tatăl tău” este „al tău” numai dacă aparține tuturor, dacă devine Tatăl „nostru”.

Singurătatea nu trebuie confundată cu izolarea.

Singurătatea este neapărat comunitară.

Oricine se refugiază în tameion îl găsește pe Tatăl, dar și pe frații săi.

Tameionul te protejează de public, nu de alții.

Te îndepărtează de piață, dar te plasează în centrul lumii.

În piață, în sinagogă, poți purta o mască, poți recita cuvinte goale.

Dar pentru a vă ruga, trebuie să realizați că El vede ceea ce purtați înăuntru.

Deci, este exact cazul să închizi ușa cu atenție și să accepți acea privire în profunzime, acel dialog esențial care te dezvăluie pentru tine.

Un tânăr călugăr se adresase unui bărbat în vârstă pentru că suferea de o problemă chinuitoare.

A auzit răspunsul: „Întoarce-te la celula ta și acolo vei găsi ceea ce cauți afară!”

Apoi o preoteasă a întrebat:

Povestește-ne despre rugăciune!

Și el a răspuns, zicând:

Te rogi cu disperare și cu nevoie;

mai degrabă rugați-vă în plină bucurie și în zile de belșug!

Întrucât rugăciunea nu este extinderea ta în eterul viu?

Dacă vărsarea întunericului tău în spațiu te mângâie, o bucurie mai mare îți revarsă lumina.

Și dacă plângi numai când sufletul te cheamă la rugăciune, ar trebui să-ți schimbe lacrimile

până la zâmbet.

Când te rogi, te ridici să te întâlnești în aer cu cei care se roagă în același moment; nu îi poți întâlni decât în ​​rugăciune.

Prin urmare, această vizită la templul invizibil nu este altceva decât un extaz și o dulce comuniune….

Intră doar în templul invizibil!

Nu te pot învăța să te rogi.

Dumnezeu nu ascultă cuvintele tale dacă El Însuși nu le vorbește cu buzele tale.

Și nu vă pot învăța cum se roagă mările, munții și pădurile.

Dar voi, copiii munților, pădurilor și mărilor, puteți descoperi rugăciunea lor în adâncul inimii voastre.

Ascultați în nopțile liniștite și veți auzi murmurul: „Dumnezeul nostru, aripa noastră, vrem cu voia Ta. Dorim cu dorința Ta.

Impulsul tău transformă nopțile noastre care sunt nopțile Tale, zilele noastre care sunt zilele Tale.

Nu vă putem întreba nimic; Știți nevoile noastre chiar înainte să apară.

Nevoia noastră ești Tu; oferindu-ne pe tine însuți, tu ne dai totul! "