Sfânta Faustina ne spune cum să reacționăm în pierderea mângâierii spirituale

Este ușor să cădem în capcana gândirii că, pe măsură ce îl urmăm pe Isus, ar trebui să fim mereu mângâiați și mângâiați în tot ceea ce facem. E adevarat? Da și nu. Într-un sens, mângâierea noastră va fi continuă dacă împlinim întotdeauna Voia lui Dumnezeu și știm că o facem. Cu toate acestea, există momente în care Dumnezeu elimină din suflet toată consolare spirituală din sufletul nostru. Ne putem simți ca și cum Dumnezeu este îndepărtat și vom experimenta confuzie sau chiar tristețe și disperare. Dar aceste momente sunt momente de cea mai mare milă imaginabilă. Când Dumnezeu pare departe, ar trebui să ne examinăm întotdeauna conștiința pentru a ne asigura că nu este rezultatul păcatului. Odată ce conștiința noastră este limpede, ar trebui să ne bucurăm de pierderea senzorială a prezenței lui Dumnezeu și de pierderea mângâierilor spirituale. De ce?

Pentru că acesta este un act al îndurării lui Dumnezeu, deoarece ne invită la ascultare și la caritate în ciuda sentimentelor noastre. Ni se dă ocazia să iubim și să slujim, deși nu simțim nicio consolare imediată. Acest lucru face ca dragostea noastră să fie mai puternică și ne unește mai ferm la mila pură a lui Dumnezeu (vezi Jurnalul nr. 68). Reflectați asupra tentației de a vă întoarce de la Dumnezeu atunci când vă simțiți în jos sau necăjiți. Luați în considerare aceste momente drept cadouri și oportunități de a iubi atunci când nu aveți chef să iubiți. Acestea sunt oportunități de a fi transformate de Milă în cea mai pură formă de Milă.

Doamne, aleg să te iubesc pe Tine și pe toți pe care i-ai pus în viața mea, indiferent de ceea ce simt eu. Dacă dragostea pentru ceilalți îmi aduce o mare consolare, mulțumesc. Dacă dragostea pentru ceilalți este dificilă, uscată și dureroasă, vă mulțumesc. Doamne, purifică-mi iubirea într-o formă mai autentică decât Milostivirea Ta Divină. Iisuse, cred în tine.