Sfinția și Sfinții: cine sunt ei?

Sfintii nu sunt numai oameni buni, drepți și evlavioși, ci aceia care și-au purificat și și-au deschis inima către Dumnezeu.
Perfecțiunea nu constă în săvârșirea miracolelor, ci puritatea iubirii. Venerarea sfinților este: studierea experienței lor de război spiritual (vindecarea de anumite pasiuni); în imitarea virtuților lor (rezultatul războiului spiritual) în comuniunea rugătoare cu ei.
Nu este un pasaj către cer (Dumnezeu se cheamă la sine) și o lecție pentru noi.

Orice creștin trebuie să-și găsească o lege, o datorie și o dorință de a deveni sfânt. Dacă trăiești fără efort și fără speranța de a fi sfânt, ești creștin doar în nume, nu în esență. Fără sfințenie, nimeni nu îl va vedea pe Domnul, adică nu va ajunge la fericirea veșnică. La adevărul este că Hristos Isus a venit pe lume pentru a salva pe păcătoși. Dar suntem înșelați dacă ne gândim că vom fi mântuiți rămânând păcătoși. Hristos mântuiește pe păcătoși dându-le mijloacele de a deveni sfinți. 

Calea sfințeniei aceasta este calea aspirației active către Dumnezeu. Sfințenia se obține atunci când voința unei persoane începe să se apropie de voia lui Dumnezeu, când rugăciunea este împlinită în viața noastră: „Fă-se voia Ta”. Biserica lui Hristos trăiește veșnic. El nu cunoaște morții. Toată lumea este în viață cu ea. O simțim mai ales în venerarea sfinților, unde rugăciunea și slăvirea bisericii îi unește pe cei despărțiți de milenii. 

Trebuie doar să crezi în Hristos ca Domn al vieții și al morții, iar atunci moartea nu este cumplită și nici o pierdere nu este cumplită.
Adevărul mijlocirii cerești a lui Dumnezeu este în primul rând al sfinților, adevărul credinței. Cei care nu s-au rugat niciodată, nu și-au dat niciodată viața sub protecția sfinților, nu vor înțelege sensul și costul îngrijirii lor pentru frații rămași pe pământ.