Iată cum Satana își mișcă ghearele

Diviziune - în greacă cuvântul diable înseamnă împărțitor, cel care împarte, dia-bolos. Deci, Satana, prin natură, îl împarte. Isus a mai spus că a venit pe pământ pentru a se împărți. Deci Satana vrea să ne împartă de Domnul, de voia Lui, de cuvântul lui Dumnezeu, de Hristos, de binele supranatural și, prin urmare, de mântuire. În schimb, Isus vrea să ne împartă de rău, de păcat, de satan, de damnare, de iad.

Amândoi, diavolul și Hristos, Hristos și diavolul, au tocmai această intenție de a împărți, diavolul de la Dumnezeu și Iisus de la satan, diavolul de la mântuire și Isus de la damnare, diavolul din ceruri și Iisus din iad. Dar această împărțire pe care Isus a venit să o aducă pe pământ, Isus a vrut chiar să aducă consecințe finale, întrucât împărțirea dintre rău, păcat, diavol și damnare, această împărțire trebuie să fie de asemenea preferată împărțirii de la tata , de la mamă, de la frați.

Nu trebuie să se întâmple că, pentru a nu vă despărți de tată sau mamă, de frați și surori, trebuie să vă împărțiți de Dumnezeu. Diviziunea nu trebuie să aibă vreo motivație, chiar și cea mai puternică umană, adică comuniunea în sânge: tată, mamă, frați , surori, dragi prieteni. Acest exemplu Isus l-a adus în Evanghelie pentru a ne face să convingem că niciun motiv nu trebuie să ne facă să ne împărțim de Domnul, de voia lui Dumnezeu, de cuvântul lui Dumnezeu, de mântuire, chiar dacă trebuie să ne despărțim de tatăl, de mamă, de oamenii cei mai dragi atunci când această unire ea poate duce la despărțirea de Isus.

În Evanghelie există o altă gândire profundă: dacă Isus ar aduce această motivație - aș spune această diviziune umană absurdă - a vrut să sublinieze acest gând al lui: adică diviziunea pe care Satana o dorește, adică împărțirea de la Tatăl Ceresc și Isus, această împărțire din mântuirea veșnică, el nu trebuie să găsească în noi niciun motiv pentru a fi îndreptățit; pentru că Isus are o dragoste atât de mare încât a murit pe cruce pentru a ne uni din nou la Tatăl Ceresc, la voia Lui, la cuvântul lui Dumnezeu, la mântuire, la slava Cerului. El a avut mare supărare până a împlinit acest mister al mântuirii noastre.

Ce înseamnă? Într-un anumit sens s-a despărțit de Tatăl, a coborât din Rai pe pământ, s-a împărțit de Maica pe care a încredințat-o lui Ioan, de cei dragi, de toată lumea și de toate, s-a făcut păcat. S-a despărțit de toate și a dat un exemplu despre modul în care a realizat această diviziune. Al patrulea gând este acesta: noi, cei care credem în Hristos, avem ca program de viață împărțirea dintre satan și din lumea ateistă și materialistă, adică împărțirea de la atașarea excesivă la bunurile acestei lumi, la acele plăceri ale cărnii că poruncile nu permit să se bucure și mândria vieții: Egocentrismul nostru.

Noi, ca vocație creștină, ca program de viață, trebuie să ne despărțim radical de lumea care îl urăște pe Hristos, pentru care urăm și noi; și, prin urmare, trebuie să ne divizăm de satan. Menținem această împărțire și ținem minte pe Isus Răstignit - Răspuns care ne-a dat exemplul: cu prețul de a ne despărți de toate și de toată lumea pentru a rămâne uniți și credincioși cu Hristos și cu Tatăl Ceresc. Trebuie să fim uniți cu scopul vocației noastre creștine: să putem să ne iubim aproapele cu mărturia credinței noastre. Să ne adâncim în misterul atașamentului la rău în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

"De ce este cel care este slava puternică în răutate?" Observă, fratele meu, gloria răutății este slava oamenilor răi, care fac împărțirea de Hristos mândria lor. Ei disprețuiesc tot ceea ce știu despre religie și moralitate. Ce este această glorie? De ce slava puternică în răutate? Mai exact: de ce glorizează cel care este puternic în răutate? Trebuie să fim puternici, dar în bunătate, nu în răutate. De fapt, trebuie să ne iubim și pe dușmani, trebuie să facem bine tuturor. Să semeni grâul faptelor bune, să cultivi recolta, să aștepți până când se coace, să te bucuri de rod: viața eternă pentru care am lucrat, este de puține; aprinde tot focul cu o chibrit, oricine o poate face în schimb.

Să ai un copil, odată născut, să-l hrănești, să-l educi, să-l duci la o vârstă fragedă, este o întreprindere minunată; în timp ce durează doar un moment pentru a-l ucide și orice persoană demență o poate face. Pentru că atunci când vine vorba de distrugerea angajamentelor și valorilor creștinismului, este ușor. „Cine glorie, slavă în Domnul”: cine glorie, slavă în bunătate. Este ușor să renunți la ispită, în schimb este dificil să o respingi din ascultarea de Hristos. Citește ce spune Sfântul Augustin: În schimb, slavă, pentru că ești puternic în rău. Ce vei face, O, puternice, ce vei face pentru a te lauda așa? Ai de gând să omori un bărbat? Dar acest lucru poate fi făcut și de un scorpion, o febră, o ciupercă otrăvitoare. Prin urmare, toată puterea ta se reduce la asta: să fii ca cea a unei ciuperci otrăvitoare? Dimpotrivă, iată ce fac oamenii buni, cetățenii Ierusalimului ceresc, care nu glorizează nu în răutate, ci în bunătate.

În primul rând, ei nu slavă în ei înșiși, ci în Domnul. Mai mult, ceea ce fac în scopuri de construcție, o fac cu sârguință, interesându-se pentru lucrurile care au o valoare de durată. Că dacă fac ceva acolo unde există distrugere, o fac pentru a construi imperfectul, nu pentru a-l oprima pe nevinovat. Dacă, prin urmare, această structură pământească este legată de o putere malefică, de ce nu va dori să asculte acele cuvinte: De ce cel ce este puternic glorie în răutate? (Sf. Augustin). Păcătosul poartă în inima sa pedeapsa pentru păcatele sale. În nelegiuire toată ziua încearcă să extragă plăcerea din păcatul său. Nu s-a obosit niciodată să gândească, să dorească și să profite de toate oportunitățile favorabile de a acționa, fără interval, fără pauză. Când este angajat în ceva și mai ales când ar trebui să-și dezvăluie nelegiuirea, este prezent și funcționează în inima sa. Când nu ajunge la concluzia planurilor sale infame, el blesteme și blasfemează.

În familie este taciturn, dacă i se cere ceva, se supără; dacă soțul sau soția încearcă să insiste, devine rău, uneori violent și periculos. Acest bărbat, această femeie, trebuie să se aștepte la pedeapsa care vine din faptele sale rele. Cea mai mare pedeapsă, însă, se simte în inimă, este pedeapsa de sine. Faptul că devine intractabil și rău este manifestarea clară că inima lui este neliniștită, este un nefericit, este disperat. Loialitatea și seninătatea celor apropiați îl enervează și îl irită. Pedeapsa a ceea ce face îl duce înăuntru. În ciuda eforturilor sale, nu-și poate ascunde neliniștea. Dumnezeu nu-l amenință, îl abandonează singur. „L-am abandonat lui Satan pentru a se pocăi în ultima zi”, scrie Sfântul Pavel al unui credincios care a vrut să continue să fie murdar.

Diavolul se gândește apoi la chinuirea lui, făcându-l să continue pe acea cale care îl duce din ce în ce mai jos, până la exasperare și disperare. Sfântul Augustin spune mai departe: Pentru a se împietri cu el, ai vrea să-l arunci la fiare; dar abandonarea ei în sine este mai rău decât a da-o fiarelor. Fiara, de fapt, își poate sfâșia corpul, dar nu va putea să-și lase inima fără răni. În interiorul lui face furie împotriva lui însuși și ai vrea să-i faci răni externe? Mai degrabă roagă-te lui Dumnezeu pentru ca el să fie eliberat de el însuși. (comentariu la psalmi). Nu am găsit o rugăciune pentru cei răi sau chiar împotriva celor răi. Singurul lucru pe care îl putem și trebuie să facem este să iertăm dacă suntem jigniți; și să invocăm asupra lor mila lui Dumnezeu, în sensul că trebuie să-i cerem Domnului că pedeapsa pe care au procurat-o pentru ei înșiși, îi conduce la convertirea la Hristos pentru a obține iertare și pace.
de Don Vincenzo Carone

Sursa: papaboys.org