Eu, un om de știință ateist, cred în minuni

Privind în microscopul meu, am văzut o celulă de leucemie mortală și am decis că pacientul al cărui sânge îl examinam trebuie să fie mort. Era 1986 și examinam o grămadă mare de probe de „măduvă” a măduvei osoase fără să mi se spună de ce.
Având în vedere diagnosticul malign, am presupus că este pentru un proces. Poate că o familie îndurerată l-a dat în judecată pe medic pentru o moarte care nu s-a putut face cu adevărat. Măduva osoasă a povestit: pacientul a trecut prin chimioterapie, cancerul a intrat în remisie, apoi a recidivat, a trecut printr-un alt tratament și cancerul a intrat în remisie pentru a doua oară.

Am aflat mai târziu că era încă în viață la șapte ani după încercări. Cazul nu a fost pentru un proces, ci a fost considerat de Vatican ca un miracol în dosarul pentru canonizarea lui Marie-Marguerite d'Youville. Niciun sfânt nu se născuse încă în Canada. Dar Vaticanul respinsese deja cazul ca pe un miracol. Experții ei au susținut că nu a avut o primă remisiune și recidivă; în schimb, au susținut că al doilea tratament a dus la prima remisiune. Această distincție subtilă a fost crucială: credem că este posibil să ne vindecăm în prima remisiune, dar nu după o recidivă. Experții din Roma au fost de acord să-și reconsidere decizia numai dacă un martor „orb” examinase din nou eșantionul și descoperise ceea ce am văzut. Raportul meu a fost trimis la Roma.

Nu auzisem niciodată de un proces de canonizare și nu-mi puteam imagina că decizia necesită atât de multe considerații științifice. (...) După ceva timp am fost invitat să depun mărturie la tribunalul ecleziastic. Îngrijorat de ceea ce s-ar putea întreba, am adus cu mine câteva articole din literatura medicală despre posibilitatea supraviețuirii leucemiei, subliniind pașii principali în roz. (…) Pacienta și medicii au mărturisit și în instanță, iar pacientul a explicat cum s-a apropiat de d'Youville în timpul recăderii.
După și mai mult timp, am aflat vestea interesantă că d'Youville va fi sfințit de Ioan Paul al II-lea la 9 decembrie 1990. Surorile care au deschis cauza sfințirii m-au invitat să particip la ceremonie. La început, am ezitat să nu-i jignesc: sunt ateu și soțul meu este evreu. Dar au fost fericiți să ne includă în ceremonie și nu am putut trece cu vederea privilegiul de a asista personal la recunoașterea primului sfânt al țării noastre.
Ceremonia a avut loc la San Pietro: erau călugărițele, medicul și pacientul. Imediat după, l-am întâlnit pe Papa: un moment de neuitat. La Roma, postulanții canadieni mi-au făcut un cadou, o carte care mi-a schimbat radical viața. Era o copie a Positio, întreaga mărturie a miracolului de la Ottawa. Conținea datele spitalului, transcrierile mărturiilor. De asemenea, conținea raportul meu. (...) Deodată, mi-am dat seama cu uimire că lucrarea mea medicală a fost plasată în arhivele Vaticanului. Istoricul din mine s-a gândit imediat: vor exista și toate miracolele pentru canonizările din trecut? Chiar și toate vindecările și bolile vindecate? A fost luată în considerare știința medicală în trecut, așa cum este astăzi? Ce au văzut și au spus medicii atunci?
După douăzeci de ani și numeroase călătorii la arhivele Vaticanului, am publicat două cărți despre medicină și religie. (…) Cercetarea a evidențiat povești senzaționale de vindecare și curaj. Ea a dezvăluit unele paralele șocante între medicină și religie în ceea ce privește raționamentul și scopurile și a arătat că Biserica nu a pus știința deoparte pentru a pronunța ceea ce este miraculos.
Chiar dacă sunt încă ateu, cred în minuni, fapte uimitoare care se întâmplă și pentru care nu putem găsi nicio explicație științifică. Primul pacient este încă în viață la 30 de ani după ce a fost afectat de leucemie mieloidă acută și nu pot explica de ce. Dar ea o face.