A șasea duminică din timpul obișnuit: printre primii care depun mărturie

Marcu ne spune că primul miracol vindecător al lui Isus a avut loc atunci când atingerea sa a permis unui bătrân bolnav să înceapă slujirea. Curând după aceea, toată lumea din orașul natal adoptat de Isus a căutat ajutorul său puternic. Acesta a fost momentul perfect pentru ca eroul local să adune o mulțime adoratoare. Când popularitatea bruscă l-a determinat pe Iisus să plece să se roage și discipolii săi au încercat să-l aducă înapoi, el i-a invitat să-l urmeze într-o misiune mai mare decât își puteau imagina. Dacă Isus a vrut vreodată să demonstreze că popularitatea nu era scopul său, atingerea unui lepros a funcționat. Să ascultăm această poveste și să ne amintim de sfinți neobișnuiți precum Francisc de Assisi și Maica Tereza care au făcut acțiuni similare în vremurile lor. Dar compasiunea și puterea de vindecare a lui Isus sunt doar cele mai evidente dimensiuni ale poveștii. Pentru a pune acest incident în context, ne-am putea aminti că mulți dintre contemporanii lui Isus dețineau o teologie implicită a recompensei și a pedepsei, crezând că universul operează pe o lege a karmei care recompensează binele și pedepsește răul. Această credință poate fi foarte binevenită pentru cei bogați: „oamenii binecuvântați” își pot lua creditul pentru sănătatea, bogăția și alte varietăți de privilegii sau noroc.

Presupunerea care derivă în mod logic din această dogmă este că persoanele cu deficit social (cred că sărăcia, boala, dizabilitatea intelectuală, un fond de clasă disprețuit, culoarea pielii, sexul sau identitatea de gen) sunt responsabile pentru dezavantajul pe care societatea le acordă. Pur și simplu, devine o modalitate pentru cei bogați de a spune: „Sunt bine, ești gunoaie”. Isus a refuzat să fie prins în acel standard strict. Când leprosul s-a apropiat de el, Isus a răspuns cu un respect care a recunoscut simultan demnitatea omului și a criticat exclusivitatea societății. Isus nu numai că l-a vindecat pe om, ci a arătat cum funcționează un sistem social alternativ. Atingerea lui Isus a fost un sacrament al vindecării, un semn al comuniunii și o declarație că acest om era pe deplin capabil să asiste la activitatea lui Dumnezeu în lume. Când Iisus l-a trimis pe bărbat la preot, el își dădea înapoi întregul mesaj al Evangheliei. La nivelul formalității religioase, Isus a arătat respect față de preot, autoritatea religioasă care putea declara că omul este sănătos și poate participa la societate. Sub ordinele lui Isus, bărbatul l-a invitat pe preot să-și facă treaba de construire a comunității. La un nivel mai profund, Iisus ia însărcinat pe om ca evanghelist, cineva a cărui înfățișare a proclamat prezența împărăției lui Dumnezeu și a denunțat practicile exclusiviste care îi favorizează pe unii față de alții. Ordinul lui Isus ca bărbatul să meargă la preot înainte de a spune altcuiva a funcționat ca o invitație pentru conducători; ar putea fi printre primii care mărturisesc ce făcea Dumnezeu prin el. Dacă vrem să explorăm ceea ce ne spune acest incident, ne-am putea întreba ce ar fi crezut discipolii începători ai lui Isus în acest moment. Lucrurile păreau că au început frumos când și-au părăsit plasele pentru a-l vedea pe Iisus cucerind diavolul și vindecând bolnavii. Probabil că au fost de acord să-l urmărească în zonă, mai ales în lumina modului în care faima sa se reflecta asupra lor. Dar apoi lucrurile au devenit riscante. Ce a spus el despre ei când stăpânul lor i-a atins pe leproși? Deci, de ce a fost trimis băiatul care îl cunoscuse pe Isus de doar un minut ca vestitor al veștii bune? Nu și-au plătit cotizațiile lăsându-și paturile și bărcile? Nu ar trebui să fie trimiși măcar să-l însoțească pe coleg pentru a se asigura că a înțeles corect teologia?

Isus a văzut lucrurile diferit. Din punctul de vedere al lui Isus, lipsa de cunoștințe și experiență a omului vindecat l-a calificat mai presus de discipolii care credeau că îl înțelegeau deja pe Isus. La fel ca fostul orb din Ioan 9, mărturia acestui om nu putea decât să fie simplă: „Eram proscris și bolnav și m-a atins și m-a vindecat ". Isus l-a trimis pe omul vindecat să evanghelizeze oficialul religios. Făcând acest lucru, Isus le-a dat discipolilor săi prima lecție despre smerenia necesară pentru a deveni discipoli. Isus l-a atins pe om, l-a vindecat și i-a dat însărcinarea de a proclama: „Dumnezeu a făcut lucruri minunate pentru mine, de acum înainte toate generațiile mă vor numi binecuvântate”. Mesagerul a devenit mesajul. Vestea bună a omului vindecat a fost că Dumnezeu nu vrea ca nimeni să fie marginalizat. Harul său a fost că Evanghelia sa a venit dintr-o experiență a mântuirii care lasă teologia fără cuvinte. Puterea și curajul său ar izvora pentru totdeauna din a ști că este iubit și acceptat și că nimeni și nimic nu l-ar putea lua vreodată. Cele mai vechi povești de vindecare ale lui Marcu demonstrează că mesajul de evanghelizare al unui discipol trebuie să provină dintr-o întâlnire cu compasiunea lui Hristos. Mesagerii înșiși devin mesajul în măsura în care slujesc cu umilință și vestesc iubirea nelimitată a lui Dumnezeu.