Săptămâna Mare: meditație în marți sfinte

Atunci unul dintre cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la marii preoți și le-a spus: „Cât îmi vei da, dacă ți-l voi da?”. Și au reparat treizeci de monede de argint. (Mt 26, 14-15)

În primele zile ale săptămânii mari, ca și în inima lui Isus, cântărește umbra lui Iuda. Costă să vorbești despre asta, așa cum costă să taci despre asta. S-ar dori ca ei să o facă în curând („Ce vrei să faci, să o faci în curând”), în timp ce trădarea - trocul este un moment: o promisiune și o geantă care se schimbă - se consumă încet. Cred că disperarea se pregătește în această încetineală, care sfârșește prin corodarea celor mai ferite rezistențe. Și Iuda l-a iubit, și Iuda trebuie să fi crezut într-o zi în Stăpân. Dar Iuda este un om, iar inima lui omenească, pe care a iubit-o și a crezut-o într-o zi, trebuie să fi cedat sub greutatea unui „magazin”, care trebuie să-i fi părut din ce în ce mai rău, ca eveniment la început, cu trădarea sa, au mers la concluzia lor fatală. În loc să se bucure văzându-l pierdut (spre deosebire de ceilalți discipoli, Iuda îl urmărește îndeaproape pe Maestru), el se simte pierdut în succesul întreprinderii pe care a început-o el însuși. Nu întotdeauna ceea ce ne-am dorit (cine știe de ce vrem anumite lucruri?) Ne aduce satisfacție. Există victorii care ne frământă cu teamă. Concluziile păcatului sunt incurabile și, dacă mila nu ne ajută, niciun ochi nu-și poate suporta aspectul. Iuda îndrăznește să se uite. Pilat reapare în pretoriu și spune: „Iată omul”. Soldații împing înainte o cârpă roșie. Pilat, cu un zâmbet de dezgust, adaugă: „Iată Regele tău”. L-a deghizat în rege, cu o coroană de spini pe cap și un sceptru de trestie în mână. Sângele întoarce cercurile întunecate și picură pe obraji. Gura abia se deschide gâfâind. Ochii se uită la Iuda, el singur, cu infinită milă. Angoasa coboară în sânul lui Iuda. În el se formează un suspin: „O Maestră, o
Doamne, sau prieten ”. Dar zvonul nu iese. Iuda nu plânge, nu strigă, nu fuge. Singurul gest în care reușește, iată-l: „Aduceți cele treizeci de sicli de argint înapoi la preoții cei mai mari și la bătrâni: <>. Dar au spus: <> ”. Ce putea face? Ce ecou al mărturiei sale către Inocențiu ar găsi? Preoții principali erau mai duri decât pietrele Golgotei. Mulțimea striga din ce în ce mai tare: „Răstignește-l!”. Exista doar refugiul armelor care erau pe cale să fie cuie: dar el nu mai avea credința de a se lăsa îmbrățișat de acea prietenie divină care așteaptă negatorii și trădătorii tuturor credințelor. Cei care au credință pot fi copleșiți momentan de rău, dar nu sunt pierduți. Iuda este suficient de inteligent pentru a înțelege că banii Inocenților nu-i pot sluji, dar el nu mai are un sărut cu care să răspundă Maestrului, care repetă cu blândețe și neobosit, chiar și în agonia crucii, cuvântul: „Prieten”. Un sărut l-ar fi salvat. Dar cât de greu este să ne redăm inimile, când inima a servit pentru barter! Tot ceea ce este cel mai drag și mai sfânt, cel mai adorabil și cel mai iubit, se stinge prin această noroi care sărută fără dragoste și aplaudă fără convingere. Credința, prietenia, patria pot fi trădate de acești oameni „experți”, care negociază totul și câștigă bani și care cred că se pot salva de la disperare construind în jurul unei centuri blindate de bancnote. „Neexperimentații”, „imprevizibilul”, nu fabrică seifuri, nu speculează nimic, nu creează economii noi, dar nu trădează niciun sânge, nu se feresc de vreun angajament, nu încep fiul omului în încercările istoriei și nici se găsesc cu frânghia la gât, legată de smochinul blestemat, pe ramura întinsă peste prăpastie. (