Virtutea cardinală a prudenței și ce înseamnă

Prudența este una dintre cele patru virtuți cardinale. Ca și celelalte trei, este o virtute care poate fi practicată de oricine; spre deosebire de virtuțile teologice, virtuțile cardinale nu sunt, în sine, darurile lui Dumnezeu prin har, ci extinderea obișnuinței. Cu toate acestea, creștinii pot crește în virtuți cardinale prin sfințirea harului și, prin urmare, prudența poate prelua o dimensiune supranaturală și naturală.

Ceea ce nu este prudență
Mulți catolici cred că prudența se referă pur și simplu la aplicarea practică a principiilor morale. Ei vorbesc, de exemplu, despre decizia de a merge la război ca o „judecată prudențială”, sugerând că oamenii rezonabili pot fi de acord în astfel de situații cu privire la aplicarea principiilor morale și, prin urmare, astfel de hotărâri pot fi puse la îndoială, dar niciodată absolut greșit. Aceasta este o neînțelegere fundamentală a prudenței care, la p. John A. Hardon notează în dicționarul său modern catolic, este „Cunoașterea corectă a lucrurilor de făcut sau, mai general, a cunoașterii lucrurilor care trebuie făcute și a lucrurilor care ar trebui evitate”.

„Motivul corect aplicat practicii”
După cum observă Enciclopedia Catolică, Aristotel a definit prudența drept recta ratio agibilium, „motivul corect aplicat practicii”. Accentul pe „drept” este important. Nu putem pur și simplu să luăm o decizie și apoi să o descriem ca o „judecată prudențială”. Prudența ne impune să facem distincția între ceea ce este corect și ceea ce este rău. Astfel, după cum scrie părintele Hardon, „Este virtutea intelectuală pe baza căreia o ființă umană recunoaște în fiecare chestiune de la îndemână ceea ce este bun și ceea ce este rău”. Dacă confundăm răul cu binele, nu exercităm prudență, dimpotrivă, demonstrăm lipsa acestuia.

Prudență în viața de zi cu zi
Deci, cum știm când exercităm prudență și când cedăm pur și simplu dorințelor noastre? Hardon notează trei etape ale unui act de prudență:

"Ia sfaturi cu atenție cu tine și cu ceilalți"
"Judecați corect pe baza probelor disponibile"
"Pentru a dirija restul activității sale conform regulilor stabilite după ce a fost pronunțată o hotărâre prudentă".
Ignorarea sfaturilor sau avertismentelor altora a căror judecată nu coincide cu a noastră este un semn de imprudență. Este posibil să avem dreptate și ca ceilalți să greșim; dar contrariul poate fi adevărat, mai ales dacă nu suntem de acord cu cei a căror judecată morală este în general corectă.

Câteva considerente finale cu privire la prudență
Întrucât prudența poate adopta o dimensiune supranaturală prin darul harului, ar trebui să evaluăm cu atenție sfaturile pe care le primim de la alții, ținând cont de acest lucru. De exemplu, atunci când papii își exprimă judecata cu privire la dreptatea unui anumit război, ar trebui să apreciem mai mult decât sfaturile, să spunem, despre cineva care va profita monetar din război.

Și trebuie să reținem mereu că definiția prudenței impune să judecăm corect. Dacă judecata noastră este dovedită după ce faptul a fost greșit, atunci nu am emis o judecată „prudentă”, dar imprudentă, pentru care poate fi nevoie să facem modificări.